Da, ca să fie tacâmul complet, nu pot să adorm. Mă perpelesc de cel puțin o oră și nu reușesc să închid un ochi :-(
"Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos." (text)
Și evident că luna nu e plină și evident că n-am băut nici ceai negru sau cacao cu lapte; și evident că mintea-mi aleargă după fantasme, închipuiri și alte cele imposibil de rezolvat și de atins.
"Și te-ai dus, dulce minune" (text)
Iar sufletu-mi se tânguie și se topește de dor. Al cui? Nici el nu știe exact! Of ...
Odiseu
Monday, 30 May 2011
Sunday, 29 May 2011
A beautiful spring day
... and no one to share it with.
So I'm stuck with indulging, all by myself alone, in life's small and meaningless pleasures.
Such as seeing a good movie (Rio in this case) and eating out good food in a fine place (Madina in this particular instance).
If only I had whom to share the fun and deep meanings in the movie with, if only I had whom to laugh with at the funny moments and whose hand to clench on at the frightful ones. If only I had whom to go "stop drooling!" when Linda shows up all dressed up for samba, if only I had whom to give a very meaningful look when the first samba beats were heard and from whom to get a still more meaningful look back as an answer. If only I had whom to kiss as the movie reaches its happy end.
If only I had whom to share the delicious dish I'm having at Madina's ... but the truth is I'm all alone by my self here.
Odysseus
So I'm stuck with indulging, all by myself alone, in life's small and meaningless pleasures.
Such as seeing a good movie (Rio in this case) and eating out good food in a fine place (Madina in this particular instance).
If only I had whom to share the fun and deep meanings in the movie with, if only I had whom to laugh with at the funny moments and whose hand to clench on at the frightful ones. If only I had whom to go "stop drooling!" when Linda shows up all dressed up for samba, if only I had whom to give a very meaningful look when the first samba beats were heard and from whom to get a still more meaningful look back as an answer. If only I had whom to kiss as the movie reaches its happy end.
If only I had whom to share the delicious dish I'm having at Madina's ... but the truth is I'm all alone by my self here.
Odysseus
Friday, 27 May 2011
Radio, pur si simplu radio
Dacă mai e cineva care nu-mi înțelege pasiunea pentru radio, să se uite la Good Morning, Vietnam. Scena cu prima emisiune este suficientă, suficientă cât să înțelegeți ce bine îți face să faci bine altora.
E o chestie unică, când intrii in studio și totul este în clar-obscur. Izolația fonică îți dă un sentiment ciudat în urechi, parcă ar fi presiune pozitivă în cameră. Producătorul îți zâmbește, te bate pe umăr și îți urează baftă. Tremuri așa că nu reușești decât să schițezi un zâmbet jenat și cauți din priviri scaunul. Ușa se închide în spatele tau iar efectul de presiune devine deja apăsător. Instinctul îți cere să înghiți in sec și să nu faci zgomot pentru ca urechile să ți se obișnuiască. Simțul tău tactil este și el bulversat: nici măcar aerul nu se mișcă și aproape că-ți poți auzi gândurile.
Totul este negru mat, negru lucios sau gri antracit și e greu să te orientezi. După câteva secunde ce par minute, urechea internă ți se recalibrează, ochii ți s-au obișnuit cu clar-obscurul și frisonul devine controlabil. Abia atunci observi fereastra "borcanului" și lumina caldă ce se revarsă prin ea, și pe regizorul de emisie (da, e un om acolo!) care își ridică ochii de pe mixer și-ți face cu mâna a salut și apoi te invită, tot cu un semn, să șezi. Îi zâmbești și lui la fel de jenat și cauți înfrigurat pupitrul, dar totul e negru și ochii te dezamăgesc.
În cele din urmă zărești silueta microfonului, pe brațul său cu arcuri, ca de obicei de o mecanică implauzibilă ochiului artistic: parte atât de greu iar brațul e atât de subțire! Ești atras de el ca de un magnet, înainte ca mintea să-ți apuce să raționeze: unde se termină brațul microfonului, trebuie să fie și pupitrul, și scaunul. Străbați cei 2-3m ai studioului ca hipnotizat de microfon și funcționează atât de bine, că ocolești fără să atingi dulapul cu echipament din dreapta (deși e foarte silențios, dar l-ai simțit că e acolo) și pășești grațios peste plinta cu cabluri din mijlocul camerei, fără a o atinge.
Atingi spatele pupitrului și simțurile ți se trezesc la viață. Tragi mâna înapoi ca ars și înainte ca mintea să apuce să dea cu banu' și să sugereze chestii stupide gen "probabil că n-are împământare", simți un val de plăcere, pui mâna pe colț și faci o piruetă până în față și lângă scaun. Tragi aer în piept, te așezi și constați că nu e orice fel de scaun -- e din acela ergonomic cu mult reglaje și butoane.
Ca intrat în transă, îți reglezi scaunul din câteva mișcări precise, de parcă ar fi fost al tău de când lumea, te lași pe spate și privești înainte: lucrurile încep să se lege și să aibă sens.
În fața ta, pe perete, sus, se află ceasul, cronometrul și indicatorul de emisie. E un afișaj imens, de 1m pe 50cm, oarecum asemănător cu o tabelă de marcaj de pe un stadion. Cifrele sunt roșii si verzi, sunt cu 7 segmente și au reglată intensitatea după lumina din cameră: se văd perfect de clar iar fundalul afișajului este imposibil de distins față de peretele din spate. Te uiți mai atent și observi că mai ai 1 minut și jumătate până intrii.
Asta te trezește din visare și-ți redă controlul minții doar atât cât să-ți arunci ochii pe pupitru și să treci în revistă, cu o imensă satisfacție toate câte se află acolo. De la dreapta la stânga: tonomat, efecte, interfon, mixer monitor, mixer emisie, telecomandă platou ... totul e la locul său, literele de lângă butoane sunt atât de clare și ai impresia că știi fiecare buton unde este fără să te uiți la el. E momentul să trecem la acțiune, îți zici ...
... iei căștile din stânga și ți le pui pe urechi. Pielea rece din jurul difuzoarelor te face să tresari dar fiorul se transformă în surpriză când constați că nu e nevoie să le reglezi: stau singure în poziția optimă. Te întinzi până la butoane și apeși pe "1mW" după care împingi liniarul de la "Monitor" ușor în sus până ce piuitul e clar dar nu strident. Apeși pe "PGM" și zâmbești mângâiat de muzica emisiunii de blues care e pe terminate. Nu degeaba îl cheamă B.B. King! Apeși apoi pe "MIC" în secțiunea "Monitor", pe "Calibrate" în secțiunea "VOX DSP" și împingi ușor liniarul de la "Microphone: Anchor" în sus în timp ce rostești incantația magică: "Capra crapă piatra-n patru, crăpa-i-ar caprei capul! Șapte sape late și-alte șase sape late." VU-metrele se mișcă leneș, la început toate patru în tandem și apoi două mai sprinten și celelalte două mai agale. La "VOX DSP" se aprinde un LED verde, semn că totul e ok și că știe cum să se poarte cu vocea ta. Apeși pe "MIX" la "Monitor" și te uiți spre geam: regizorul de emisie îți face semn că totul e bine. Apeși butonul de la interfon și replici "we've got audio", iei mâna de pe buton și-l auzi zâmbind în spatele geamului "positive audio, Endeavour, stand by for launch".
Mai ai câteva secunde așa că răsfoiești rapid interfața de la efecte și-ți arunci o ultimă privire pe tonomat, constatând cu satisfacție că s-a încărcat singur cu genericul și melodiile pentru emisiunea din seara asta, s-a armat și stă, sincronizat cu cronometrul de pe perete.
Ai emoții și tremuri, încerci să-ți ignori starea și-ți tragi microfonul și desfășurătorul în față, te lipești de spătarul scaunului și te uiți la cronometru: 4, 3, 2, 1 ... și semnul mare și roșu "On Air" se aprinde. Atât pe panoul de pe perete, cât și în fața ta, pe pupitru. În căști auzi genericul și apoi se mai aprinde un indicator pe pupitru "Live" și pe brațul microfonului la fel. Începi să vorbești și ... restul e istorie.
Odiseu
E o chestie unică, când intrii in studio și totul este în clar-obscur. Izolația fonică îți dă un sentiment ciudat în urechi, parcă ar fi presiune pozitivă în cameră. Producătorul îți zâmbește, te bate pe umăr și îți urează baftă. Tremuri așa că nu reușești decât să schițezi un zâmbet jenat și cauți din priviri scaunul. Ușa se închide în spatele tau iar efectul de presiune devine deja apăsător. Instinctul îți cere să înghiți in sec și să nu faci zgomot pentru ca urechile să ți se obișnuiască. Simțul tău tactil este și el bulversat: nici măcar aerul nu se mișcă și aproape că-ți poți auzi gândurile.
Totul este negru mat, negru lucios sau gri antracit și e greu să te orientezi. După câteva secunde ce par minute, urechea internă ți se recalibrează, ochii ți s-au obișnuit cu clar-obscurul și frisonul devine controlabil. Abia atunci observi fereastra "borcanului" și lumina caldă ce se revarsă prin ea, și pe regizorul de emisie (da, e un om acolo!) care își ridică ochii de pe mixer și-ți face cu mâna a salut și apoi te invită, tot cu un semn, să șezi. Îi zâmbești și lui la fel de jenat și cauți înfrigurat pupitrul, dar totul e negru și ochii te dezamăgesc.
În cele din urmă zărești silueta microfonului, pe brațul său cu arcuri, ca de obicei de o mecanică implauzibilă ochiului artistic: parte atât de greu iar brațul e atât de subțire! Ești atras de el ca de un magnet, înainte ca mintea să-ți apuce să raționeze: unde se termină brațul microfonului, trebuie să fie și pupitrul, și scaunul. Străbați cei 2-3m ai studioului ca hipnotizat de microfon și funcționează atât de bine, că ocolești fără să atingi dulapul cu echipament din dreapta (deși e foarte silențios, dar l-ai simțit că e acolo) și pășești grațios peste plinta cu cabluri din mijlocul camerei, fără a o atinge.
Atingi spatele pupitrului și simțurile ți se trezesc la viață. Tragi mâna înapoi ca ars și înainte ca mintea să apuce să dea cu banu' și să sugereze chestii stupide gen "probabil că n-are împământare", simți un val de plăcere, pui mâna pe colț și faci o piruetă până în față și lângă scaun. Tragi aer în piept, te așezi și constați că nu e orice fel de scaun -- e din acela ergonomic cu mult reglaje și butoane.
Ca intrat în transă, îți reglezi scaunul din câteva mișcări precise, de parcă ar fi fost al tău de când lumea, te lași pe spate și privești înainte: lucrurile încep să se lege și să aibă sens.
În fața ta, pe perete, sus, se află ceasul, cronometrul și indicatorul de emisie. E un afișaj imens, de 1m pe 50cm, oarecum asemănător cu o tabelă de marcaj de pe un stadion. Cifrele sunt roșii si verzi, sunt cu 7 segmente și au reglată intensitatea după lumina din cameră: se văd perfect de clar iar fundalul afișajului este imposibil de distins față de peretele din spate. Te uiți mai atent și observi că mai ai 1 minut și jumătate până intrii.
Asta te trezește din visare și-ți redă controlul minții doar atât cât să-ți arunci ochii pe pupitru și să treci în revistă, cu o imensă satisfacție toate câte se află acolo. De la dreapta la stânga: tonomat, efecte, interfon, mixer monitor, mixer emisie, telecomandă platou ... totul e la locul său, literele de lângă butoane sunt atât de clare și ai impresia că știi fiecare buton unde este fără să te uiți la el. E momentul să trecem la acțiune, îți zici ...
... iei căștile din stânga și ți le pui pe urechi. Pielea rece din jurul difuzoarelor te face să tresari dar fiorul se transformă în surpriză când constați că nu e nevoie să le reglezi: stau singure în poziția optimă. Te întinzi până la butoane și apeși pe "1mW" după care împingi liniarul de la "Monitor" ușor în sus până ce piuitul e clar dar nu strident. Apeși pe "PGM" și zâmbești mângâiat de muzica emisiunii de blues care e pe terminate. Nu degeaba îl cheamă B.B. King! Apeși apoi pe "MIC" în secțiunea "Monitor", pe "Calibrate" în secțiunea "VOX DSP" și împingi ușor liniarul de la "Microphone: Anchor" în sus în timp ce rostești incantația magică: "Capra crapă piatra-n patru, crăpa-i-ar caprei capul! Șapte sape late și-alte șase sape late." VU-metrele se mișcă leneș, la început toate patru în tandem și apoi două mai sprinten și celelalte două mai agale. La "VOX DSP" se aprinde un LED verde, semn că totul e ok și că știe cum să se poarte cu vocea ta. Apeși pe "MIX" la "Monitor" și te uiți spre geam: regizorul de emisie îți face semn că totul e bine. Apeși butonul de la interfon și replici "we've got audio", iei mâna de pe buton și-l auzi zâmbind în spatele geamului "positive audio, Endeavour, stand by for launch".
Mai ai câteva secunde așa că răsfoiești rapid interfața de la efecte și-ți arunci o ultimă privire pe tonomat, constatând cu satisfacție că s-a încărcat singur cu genericul și melodiile pentru emisiunea din seara asta, s-a armat și stă, sincronizat cu cronometrul de pe perete.
Ai emoții și tremuri, încerci să-ți ignori starea și-ți tragi microfonul și desfășurătorul în față, te lipești de spătarul scaunului și te uiți la cronometru: 4, 3, 2, 1 ... și semnul mare și roșu "On Air" se aprinde. Atât pe panoul de pe perete, cât și în fața ta, pe pupitru. În căști auzi genericul și apoi se mai aprinde un indicator pe pupitru "Live" și pe brațul microfonului la fel. Începi să vorbești și ... restul e istorie.
Odiseu
Thursday, 19 May 2011
Dansul și muzica sunt magice
... și mă bucur atât de mult că nimeni nu le-a dat de cap încă (adică n-a aflat, exact și demonstrabil științific, de ce)!
Muzica este magică pentru că are o eficiență informațională imensă. Vă aduceți aminte, probabil, că o imagine face cât o mie de cuvinte și vă mai aduceți aminte, probabil, de your smile speaks books to me. Ei bine, luați raportul acesta (și la propriu, și la figurat) și gândiți-vă că ați putea transmite de încă o mie de ori mai multă informație și ajungeți la muzică. Treceți acuma în zona afectivă și imaginați-vă diferența dintre un cuvânt și o imagine: în termeni vulgari, imaginea vă dă pe spate pe lângă cuvânt, nu-i așa? Ei bine, închipuiți-vă cum ar veni să fiți dați pe spate după ce ați fost deja dați pe spate: aia e muzica.
Și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ochi (îi poți folosi pentru a privi imagini în același timp, de exemplu), și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ambele urechi, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de toată orchestra, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de un întreg rând de pe portativ: câteva măsuri ajung.
La naiba, câteva acorduri ajung. Uneori e suficient doar să simți instrumentistul cum își ia avânt pentru următoarea frază muzicală și nu mai ai nevoie să o auzi ca să simți toata povestea. E mai tare decât în Matrix!
Lui Neo, de exemplu, îi luau minute bune (citește: jumătate de oră de timp real) pentru a învăța Kung-Fu, dar probabil că pot să vă cânt toată povestea zilei de azi în mai puțin de 32 de măsuri (iar un chinez vă poate cânta esența Kung-Fu-ului în mai puțin de 24, sunt sigur!).
Muzica e magică, Q.E.D.
Dansul este magic și nu-ți dai seama de (citește: conștientizezi) asta până nu pășești prima oară într-o sală, la un curs de dans. Și până instructorul nu termină de pălăvrăgit și nu spune incantația magică: ei bine, acuma luați-vă partenerul de mână și încercați ce v-am arătat! În momentul ăla, când (indiferent ce stare de spirit ai avea și cât de stresat ești) o iei de mână și te uiți în ochii ei, se întâmplă ceva magic.
N-are nici o treabă cu romantismul sau cu exotismul și, de fapt, poate să fie urâtă și slută ca Moartea (știu că nu mă credeți, încercați și o să vedeți). În momentul când o iei de mână și începi să faci primul pas de dans (și e și mai interesant dacă indicația a fost să numeri înainte, i.e. dacă ai un moment de liniște înainte să începi să te gandești care picior vine unde și unde ții mâinile), ai revelația faptului că tot ceea ce a explicat și arătat instructorul (și inclusiv ce ai exersat singur, la oglindă sau bară) e o mâncare de pește, iar ceea ce se întâmplă din momentul ala încolo, e cu totul altă mâncare de pește.
Și este magic pentru că funcționează! Funcționează înainte să repeți pe muzică (și să poți pune totul pe seama ritmului pe care-l aud amândoi), funcționează înainte să vă explice instructorul cum stă treaba cu comunicarea (cu trasul și impinsul de mână etc.), funcționează înainte să treacă câteva minute și să te obișnuiești cu partenera și cu ideea că dansezi cu cineva, funcționează mai repede decât viteza minții pentru că de obicei te surprinzi singur că-ți ies pașii deși, înainte de a începe, te-ai gândit la 1000 de motive pentru care ar trebui să nu-ți iasă.
Pur și simplu, o iei de mână, te uiți la ea și pășești (de exemplu) înainte și în momentul ăla te lovește: (1) n-ai călcat-o pe picior pentru că a pășit înapoi, (2) nu v-ați dezechilibrat pentru că ați pășit în același timp -- deși când ați repetat singuri nu era clar nici care e stângul și care e dreptul, (3) pasul următor este atât de evident, deși sunteți amândoi suficient de crispați și de încurcați de moment că nu se poate pune problema de comunicat din priviri -- e ca și cum mințile voastre ar merge prin telecomandă în sincronism. Asta e momentul când, de obicei, te panichezi și fie te impiedici, fie pierzi ritmul :-) Dar nu e nici un bai, tragi aer, te uiți din nou la ea și constați că funcționează iarăși.
E ca o gură de oxigen, ca un drog! Brusc, toată pălăvrăgeala instructorului pe care te-ai chinuit să o prinzi din zbor și să ți-o modelezi în cap, descompunând-o în mișcările elementare ale fiecarui mușchi și dorindu-ți să nu o uiți preț de zece secunde cât durează până începe muzica, dispare și îți lasă un sentiment satiric: aaaa, nu era de înțeles, era de făcut.
Evident, nimeni nu s-a născut dansator de concurs și evident, instructorul are să aibă ce să-ți critice și îndrepte toată ora, dar motivul pentru care doi oameni pot să funcționeze așa și faptul că funcționează, este magic.
Dansul este magic, Q.E.D.
Odiseu
Muzica este magică pentru că are o eficiență informațională imensă. Vă aduceți aminte, probabil, că o imagine face cât o mie de cuvinte și vă mai aduceți aminte, probabil, de your smile speaks books to me. Ei bine, luați raportul acesta (și la propriu, și la figurat) și gândiți-vă că ați putea transmite de încă o mie de ori mai multă informație și ajungeți la muzică. Treceți acuma în zona afectivă și imaginați-vă diferența dintre un cuvânt și o imagine: în termeni vulgari, imaginea vă dă pe spate pe lângă cuvânt, nu-i așa? Ei bine, închipuiți-vă cum ar veni să fiți dați pe spate după ce ați fost deja dați pe spate: aia e muzica.
Și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ochi (îi poți folosi pentru a privi imagini în același timp, de exemplu), și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ambele urechi, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de toată orchestra, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de un întreg rând de pe portativ: câteva măsuri ajung.
La naiba, câteva acorduri ajung. Uneori e suficient doar să simți instrumentistul cum își ia avânt pentru următoarea frază muzicală și nu mai ai nevoie să o auzi ca să simți toata povestea. E mai tare decât în Matrix!
Lui Neo, de exemplu, îi luau minute bune (citește: jumătate de oră de timp real) pentru a învăța Kung-Fu, dar probabil că pot să vă cânt toată povestea zilei de azi în mai puțin de 32 de măsuri (iar un chinez vă poate cânta esența Kung-Fu-ului în mai puțin de 24, sunt sigur!).
Muzica e magică, Q.E.D.
Dansul este magic și nu-ți dai seama de (citește: conștientizezi) asta până nu pășești prima oară într-o sală, la un curs de dans. Și până instructorul nu termină de pălăvrăgit și nu spune incantația magică: ei bine, acuma luați-vă partenerul de mână și încercați ce v-am arătat! În momentul ăla, când (indiferent ce stare de spirit ai avea și cât de stresat ești) o iei de mână și te uiți în ochii ei, se întâmplă ceva magic.
N-are nici o treabă cu romantismul sau cu exotismul și, de fapt, poate să fie urâtă și slută ca Moartea (știu că nu mă credeți, încercați și o să vedeți). În momentul când o iei de mână și începi să faci primul pas de dans (și e și mai interesant dacă indicația a fost să numeri înainte, i.e. dacă ai un moment de liniște înainte să începi să te gandești care picior vine unde și unde ții mâinile), ai revelația faptului că tot ceea ce a explicat și arătat instructorul (și inclusiv ce ai exersat singur, la oglindă sau bară) e o mâncare de pește, iar ceea ce se întâmplă din momentul ala încolo, e cu totul altă mâncare de pește.
Și este magic pentru că funcționează! Funcționează înainte să repeți pe muzică (și să poți pune totul pe seama ritmului pe care-l aud amândoi), funcționează înainte să vă explice instructorul cum stă treaba cu comunicarea (cu trasul și impinsul de mână etc.), funcționează înainte să treacă câteva minute și să te obișnuiești cu partenera și cu ideea că dansezi cu cineva, funcționează mai repede decât viteza minții pentru că de obicei te surprinzi singur că-ți ies pașii deși, înainte de a începe, te-ai gândit la 1000 de motive pentru care ar trebui să nu-ți iasă.
Pur și simplu, o iei de mână, te uiți la ea și pășești (de exemplu) înainte și în momentul ăla te lovește: (1) n-ai călcat-o pe picior pentru că a pășit înapoi, (2) nu v-ați dezechilibrat pentru că ați pășit în același timp -- deși când ați repetat singuri nu era clar nici care e stângul și care e dreptul, (3) pasul următor este atât de evident, deși sunteți amândoi suficient de crispați și de încurcați de moment că nu se poate pune problema de comunicat din priviri -- e ca și cum mințile voastre ar merge prin telecomandă în sincronism. Asta e momentul când, de obicei, te panichezi și fie te impiedici, fie pierzi ritmul :-) Dar nu e nici un bai, tragi aer, te uiți din nou la ea și constați că funcționează iarăși.
E ca o gură de oxigen, ca un drog! Brusc, toată pălăvrăgeala instructorului pe care te-ai chinuit să o prinzi din zbor și să ți-o modelezi în cap, descompunând-o în mișcările elementare ale fiecarui mușchi și dorindu-ți să nu o uiți preț de zece secunde cât durează până începe muzica, dispare și îți lasă un sentiment satiric: aaaa, nu era de înțeles, era de făcut.
Evident, nimeni nu s-a născut dansator de concurs și evident, instructorul are să aibă ce să-ți critice și îndrepte toată ora, dar motivul pentru care doi oameni pot să funcționeze așa și faptul că funcționează, este magic.
Dansul este magic, Q.E.D.
Odiseu
Sunday, 15 May 2011
Love is the spice that must keep flowing
Everything and anything is barren and falls to ruins in the absence of love, from the most powerful human to the most insignificant and cold rock.
Odysseus
P.S. Freddie Mercury said it too, at least in "Somebody To Love" -- read the lyrics, forget the song for once and read the lyrics: there's so much truth in them. Anything and everything you've ever got is worth nothing if there's no one to share it with and all your humanity isn't worth a rat's arse if there's no one to love.
Odysseus
P.S. Freddie Mercury said it too, at least in "Somebody To Love" -- read the lyrics, forget the song for once and read the lyrics: there's so much truth in them. Anything and everything you've ever got is worth nothing if there's no one to share it with and all your humanity isn't worth a rat's arse if there's no one to love.
Saturday, 14 May 2011
Wow, I feel good!
James Brown was right, alright, but I may still need to redefine my internal representation of the notion of "feeling good" :-) I'm writing this a week after the memorable events that took place last Saturday, as a control marker if you want, to make sure I'm neither daydreaming, nor went crazy. Happily, none of those seem to be true and I'm doing well.
There's a lot of internal change going on even as we speak so it's hard for me (having currently lost my bearings) to express what or how I feel, but my intuition tells me it's all for the good.
Other good news: my grid sense is back! Yes, the whole stack, actually :-) Now I can open a door to a room full of people and see again! Boy, does that feel good. Also, space awareness is back to my heyday levels (I managed to go through a crowded pub with a pot of simmering-hot tea very quickly and without burning me or anyone else, all that without actually paying attention to what I was doing) :-) Last but not in any way the least, forward action hinting seems to be on a straight path to calibration -- I thought that bloody thing was helpless but it seems to finally snap into place and work as advertised.
I kept the best for last: it's going to be a cold day in Hell, after all, because I'm going to [ballroom] dance classes!
Now, I'd love to talk to you more but I have to run and get some good stuff 'cause I'm throwing a poker night tonight.
Odysseus
There's a lot of internal change going on even as we speak so it's hard for me (having currently lost my bearings) to express what or how I feel, but my intuition tells me it's all for the good.
Other good news: my grid sense is back! Yes, the whole stack, actually :-) Now I can open a door to a room full of people and see again! Boy, does that feel good. Also, space awareness is back to my heyday levels (I managed to go through a crowded pub with a pot of simmering-hot tea very quickly and without burning me or anyone else, all that without actually paying attention to what I was doing) :-) Last but not in any way the least, forward action hinting seems to be on a straight path to calibration -- I thought that bloody thing was helpless but it seems to finally snap into place and work as advertised.
I kept the best for last: it's going to be a cold day in Hell, after all, because I'm going to [ballroom] dance classes!
Now, I'd love to talk to you more but I have to run and get some good stuff 'cause I'm throwing a poker night tonight.
Odysseus
Sunday, 8 May 2011
So there is light at the end of the tunnel!
The last two days were memorable and I totally refuse to let go of their memory and just file them away.
Yesterday I stood before a place I've seen so many times in my dreams and was convinced was just a product of my wild and restless imagination. It's nothing fancy, just a lakeshore with trees and the lake extending toward the horizon -- but it's one of those things you keep searching for your entire life, only to find approximations of, until the very day, minute and moment when you just find yourself standing before it and you know that is the exact thing you were looking for. Same for me, yesterday I just walked to the very same place I've seen in my dreams all these years.
I was actually walking down an alley (and I knew I was near the lake) when I suddenly stopped (my soul actually stopped me as if I had reached a preset destination -- boy, it was such a long time since I've received any data on that path) and looked to the right and there it was. Pixel for pixel, feature for feature ... even the histogram was the same! So I wasn't crazy all this time, hmm, good :-)
Today I had more than 100km and 8h of pure pleasure. I had the perfect [motor]bike ride, the perfect weather, perfect tea and lunch, perfect company, perfect conversation -- not to mention the inner benefits of all that (you know, the "ideas are great because if Alice and Bob both have an idea and then they meet and talk about their ideas, they will both leave home with two ideas" story).
I'm still shaking with shivers and my mind is shaking electrified inside and my soul is shaking enchanted inside too. Wow, I think I've lived today more than in the last 4 years. That's good news, because it means I'm still alive (despite some evidence to the contrary)!
I'm lost for words for now, but will probably recover quickly, especially given the kind of kick I've just been subjected to :-)
Odysseus
Yesterday I stood before a place I've seen so many times in my dreams and was convinced was just a product of my wild and restless imagination. It's nothing fancy, just a lakeshore with trees and the lake extending toward the horizon -- but it's one of those things you keep searching for your entire life, only to find approximations of, until the very day, minute and moment when you just find yourself standing before it and you know that is the exact thing you were looking for. Same for me, yesterday I just walked to the very same place I've seen in my dreams all these years.
I was actually walking down an alley (and I knew I was near the lake) when I suddenly stopped (my soul actually stopped me as if I had reached a preset destination -- boy, it was such a long time since I've received any data on that path) and looked to the right and there it was. Pixel for pixel, feature for feature ... even the histogram was the same! So I wasn't crazy all this time, hmm, good :-)
Today I had more than 100km and 8h of pure pleasure. I had the perfect [motor]bike ride, the perfect weather, perfect tea and lunch, perfect company, perfect conversation -- not to mention the inner benefits of all that (you know, the "ideas are great because if Alice and Bob both have an idea and then they meet and talk about their ideas, they will both leave home with two ideas" story).
I'm still shaking with shivers and my mind is shaking electrified inside and my soul is shaking enchanted inside too. Wow, I think I've lived today more than in the last 4 years. That's good news, because it means I'm still alive (despite some evidence to the contrary)!
I'm lost for words for now, but will probably recover quickly, especially given the kind of kick I've just been subjected to :-)
Odysseus
Saturday, 7 May 2011
Prânz după 80km
Trecui pe sub cer plumburiu, trecui prin stropeală (că nu-i pot spune ploaie) și poposii la "The Road House" în Mullingar. Urmează să mă delectez cu un prânz binemeritat și apoi ... spre lacuri!
Odiseu
Odiseu
Friday, 6 May 2011
South Park bashes Apple
I just saw the first episode of the 15th season of South Park on Comedy Central and I absolutely loved it! Why? Because they take on Apple :-) Genius!
Odysseus
Odysseus
Pygmalion
Am fost aseară la Pygmalion (text). Piesa şi interpretarea au fost peste aşteptările mele (şi ador suprizele plăcute), dar nu despre dramaturgie vreau să vorbesc acum (toată lumea ştie că Shaw este un monstru sacru, că piesa în cauză este o capodoperă şi că, de obicei, orice interpretare păleşte în faţa celei în limba autorului, jucată de actori de acelaşi neam ca el).
Vreau să vă vorbesc despre două momente în care Charlie Murphy, actriţa din rolul principal feminin (Eliza Doolittle), apare în ipostaze diferite în cadrul piesei:
Vreau să vă vorbesc despre două momente în care Charlie Murphy, actriţa din rolul principal feminin (Eliza Doolittle), apare în ipostaze diferite în cadrul piesei:
- în actul II, în şcena băii, unde apare goală (evident, Abbey Theatre nu s-a putut abţine să nu se alinieze la moravurile prezentului)
- în actul IV, în şcena certei dintre Eliza şi Henry, unde apare îmbrăcată în ceea ce am numi astăzi "haine de zi", adică ceva cu care se poate ieşi pe stradă dar nu este nicicum festiv sau elegant.
Probabil cei cu ştate vechi în psihologie vor anticipa faptul că urmează să spun că mi-a plăcut mai mult (citeşte: am găsit mult mai atrăgătoare) cea de a doua ipostază şi aşa este. Evident, tot ei au să explice că acest lucru nu are nici o legătură cu puritatea (fiind de notorietate faptul că nu pot fi considerată o persoană pură sau puritană în acest domeniu), ci cu un concept de mult uitat în prezent şi anume a fi şic.
Cei care n-au văzut piesa şi nici nu ştiu cum arăta moda victoriană târzie nu au un tablou, o imagine la care să facă referinţă aşa că am să încerc să-i ajut:
- plecăm de la desenul de aici şi corectăm pentru realism (da, la talie ma refer -- consideraţi, rogu-vă, că era poză nu desen şi că modelul arăta anatomic corect)
- eliminăm şapca/basca iar coafura era cu coc la spate, fără împletitură (vezi coafura balerinelor, dacă descrierea tehnică nu e suficient de sugestivă)
- pastrăm ghetele de piele (par cizme, dar sunt ghete; nu erau negre ci maro şi nu erau de lac ci mate)
- fusta (din desen) pare dintr-un material greu şi gros, a Elizei era dintr-o stofă gri relativ uşoară. De asemenea, era plisată cu pliseurile mai rare în faţă şi mai dese în spate, ceea ce o făcea să drapeze mai larg în faţă decât în spate; ceea ce, la rându-i, dădea un aspect foarte natural mersului, mulându-se pe gambă în prima jumătate a pasului (în faţă) dar rămânând dreaptă în cea de a doua jumătate (în spate)
- modelul din desen are o haină, un fel de taior mai lung. Eliza avea doar o cămaşă, albă şi simplă ca design (fără volane), cu manşete scrobite, cu guler pe găt (ca de preot) şi fără plastron. Singurul element care capta atenţia era drapajul cămăşii: era puţin bufantă la coate şi peste circumferinţa bustului, doar în faţă (pe spate avea pense care o făceau să stea perfect dreaptă, mulată aproape, pe spatele actriţei)
- la fel ca şi modelul din desen, Eliza nu avea nici o bijuterie şi nici mănuşi sau eşarfă.
Mi-ar place să despic firul în patru pe tema lui de ce, dar nu pot (sau nu ştiu). Pur şi simplu, un ceva frumos prezentat într-o cutie frumoasă (dar nicidecum mai frumoasă decât conţinutul sau frumoasă în alt fel decât conţinutul), mi s-a părut de 1000 de ori mai frumos şi mai atrăgător decât doar ceva frumos fără nimic altceva.
Odiseu
Monday, 2 May 2011
Vânt și iarăși vânt
O zi superbă de Mai, cu soare strălucitor și natura pulsând de viață, stricată de vânt :-(
Odiseu
Odiseu
Sunday, 1 May 2011
Cold at 12C
I'm waiting for the train home after a night out in town and I'm freezing despite the more than generous 12C outside.
It's the bloody wind that ruins it all!
Odysseus
It's the bloody wind that ruins it all!
Odysseus
Subscribe to:
Posts (Atom)