Dacă mai e cineva care nu-mi înțelege pasiunea pentru radio, să se uite la Good Morning, Vietnam. Scena cu prima emisiune este suficientă, suficientă cât să înțelegeți ce bine îți face să faci bine altora.
E o chestie unică, când intrii in studio și totul este în clar-obscur. Izolația fonică îți dă un sentiment ciudat în urechi, parcă ar fi presiune pozitivă în cameră. Producătorul îți zâmbește, te bate pe umăr și îți urează baftă. Tremuri așa că nu reușești decât să schițezi un zâmbet jenat și cauți din priviri scaunul. Ușa se închide în spatele tau iar efectul de presiune devine deja apăsător. Instinctul îți cere să înghiți in sec și să nu faci zgomot pentru ca urechile să ți se obișnuiască. Simțul tău tactil este și el bulversat: nici măcar aerul nu se mișcă și aproape că-ți poți auzi gândurile.
Totul este negru mat, negru lucios sau gri antracit și e greu să te orientezi. După câteva secunde ce par minute, urechea internă ți se recalibrează, ochii ți s-au obișnuit cu clar-obscurul și frisonul devine controlabil. Abia atunci observi fereastra "borcanului" și lumina caldă ce se revarsă prin ea, și pe regizorul de emisie (da, e un om acolo!) care își ridică ochii de pe mixer și-ți face cu mâna a salut și apoi te invită, tot cu un semn, să șezi. Îi zâmbești și lui la fel de jenat și cauți înfrigurat pupitrul, dar totul e negru și ochii te dezamăgesc.
În cele din urmă zărești silueta microfonului, pe brațul său cu arcuri, ca de obicei de o mecanică implauzibilă ochiului artistic: parte atât de greu iar brațul e atât de subțire! Ești atras de el ca de un magnet, înainte ca mintea să-ți apuce să raționeze: unde se termină brațul microfonului, trebuie să fie și pupitrul, și scaunul. Străbați cei 2-3m ai studioului ca hipnotizat de microfon și funcționează atât de bine, că ocolești fără să atingi dulapul cu echipament din dreapta (deși e foarte silențios, dar l-ai simțit că e acolo) și pășești grațios peste plinta cu cabluri din mijlocul camerei, fără a o atinge.
Atingi spatele pupitrului și simțurile ți se trezesc la viață. Tragi mâna înapoi ca ars și înainte ca mintea să apuce să dea cu banu' și să sugereze chestii stupide gen "probabil că n-are împământare", simți un val de plăcere, pui mâna pe colț și faci o piruetă până în față și lângă scaun. Tragi aer în piept, te așezi și constați că nu e orice fel de scaun -- e din acela ergonomic cu mult reglaje și butoane.
Ca intrat în transă, îți reglezi scaunul din câteva mișcări precise, de parcă ar fi fost al tău de când lumea, te lași pe spate și privești înainte: lucrurile încep să se lege și să aibă sens.
În fața ta, pe perete, sus, se află ceasul, cronometrul și indicatorul de emisie. E un afișaj imens, de 1m pe 50cm, oarecum asemănător cu o tabelă de marcaj de pe un stadion. Cifrele sunt roșii si verzi, sunt cu 7 segmente și au reglată intensitatea după lumina din cameră: se văd perfect de clar iar fundalul afișajului este imposibil de distins față de peretele din spate. Te uiți mai atent și observi că mai ai 1 minut și jumătate până intrii.
Asta te trezește din visare și-ți redă controlul minții doar atât cât să-ți arunci ochii pe pupitru și să treci în revistă, cu o imensă satisfacție toate câte se află acolo. De la dreapta la stânga: tonomat, efecte, interfon, mixer monitor, mixer emisie, telecomandă platou ... totul e la locul său, literele de lângă butoane sunt atât de clare și ai impresia că știi fiecare buton unde este fără să te uiți la el. E momentul să trecem la acțiune, îți zici ...
... iei căștile din stânga și ți le pui pe urechi. Pielea rece din jurul difuzoarelor te face să tresari dar fiorul se transformă în surpriză când constați că nu e nevoie să le reglezi: stau singure în poziția optimă. Te întinzi până la butoane și apeși pe "1mW" după care împingi liniarul de la "Monitor" ușor în sus până ce piuitul e clar dar nu strident. Apeși pe "PGM" și zâmbești mângâiat de muzica emisiunii de blues care e pe terminate. Nu degeaba îl cheamă B.B. King! Apeși apoi pe "MIC" în secțiunea "Monitor", pe "Calibrate" în secțiunea "VOX DSP" și împingi ușor liniarul de la "Microphone: Anchor" în sus în timp ce rostești incantația magică: "Capra crapă piatra-n patru, crăpa-i-ar caprei capul! Șapte sape late și-alte șase sape late." VU-metrele se mișcă leneș, la început toate patru în tandem și apoi două mai sprinten și celelalte două mai agale. La "VOX DSP" se aprinde un LED verde, semn că totul e ok și că știe cum să se poarte cu vocea ta. Apeși pe "MIX" la "Monitor" și te uiți spre geam: regizorul de emisie îți face semn că totul e bine. Apeși butonul de la interfon și replici "we've got audio", iei mâna de pe buton și-l auzi zâmbind în spatele geamului "positive audio, Endeavour, stand by for launch".
Mai ai câteva secunde așa că răsfoiești rapid interfața de la efecte și-ți arunci o ultimă privire pe tonomat, constatând cu satisfacție că s-a încărcat singur cu genericul și melodiile pentru emisiunea din seara asta, s-a armat și stă, sincronizat cu cronometrul de pe perete.
Ai emoții și tremuri, încerci să-ți ignori starea și-ți tragi microfonul și desfășurătorul în față, te lipești de spătarul scaunului și te uiți la cronometru: 4, 3, 2, 1 ... și semnul mare și roșu "On Air" se aprinde. Atât pe panoul de pe perete, cât și în fața ta, pe pupitru. În căști auzi genericul și apoi se mai aprinde un indicator pe pupitru "Live" și pe brațul microfonului la fel. Începi să vorbești și ... restul e istorie.
Odiseu
No comments:
Post a Comment