Pygmalion

Am fost aseară la Pygmalion (text). Piesa şi interpretarea au fost peste aşteptările mele (şi ador suprizele plăcute), dar nu despre dramaturgie vreau să vorbesc acum (toată lumea ştie că Shaw este un monstru sacru, că piesa în cauză este o capodoperă şi că, de obicei, orice interpretare păleşte în faţa celei în limba autorului, jucată de actori de acelaşi neam ca el).

Vreau să vă vorbesc despre două momente în care Charlie Murphy, actriţa din rolul principal feminin (Eliza Doolittle), apare în ipostaze diferite în cadrul piesei:

• în actul II, în şcena băii, unde apare goală (evident, Abbey Theatre nu s-a putut abţine să nu se alinieze la moravurile prezentului)
• în actul IV, în şcena certei dintre Eliza şi Henry, unde apare îmbrăcată în ceea ce am numi astăzi "haine de zi", adică ceva cu care se poate ieşi pe stradă dar nu este nicicum festiv sau elegant.

Probabil cei cu ştate vechi în psihologie vor anticipa faptul că urmează să spun că mi-a plăcut mai mult (citeşte: am găsit mult mai atrăgătoare) cea de a doua ipostază şi aşa este. Evident, tot ei au să explice că acest lucru nu are nici o legătură cu puritatea (fiind de notorietate faptul că nu pot fi considerată o persoană pură sau puritană în acest domeniu), ci cu un concept de mult uitat în prezent şi anume a fi şic.

Cei care n-au văzut piesa şi nici nu ştiu cum arăta moda victoriană târzie nu au un tablou, o imagine la care să facă referinţă aşa că am să încerc să-i ajut:

• plecăm de la desenul de aici şi corectăm pentru realism (da, la talie ma refer -- consideraţi, rogu-vă, că era poză nu desen şi că modelul arăta anatomic corect)
• eliminăm şapca/basca iar coafura era cu coc la spate, fără împletitură (vezi coafura balerinelor, dacă descrierea tehnică nu e suficient de sugestivă)
• pastrăm ghetele de piele (par cizme, dar sunt ghete; nu erau negre ci maro şi nu erau de lac ci mate)
• fusta (din desen) pare dintr-un material greu şi gros, a Elizei era dintr-o stofă gri relativ uşoară. De asemenea, era plisată cu pliseurile mai rare în faţă şi mai dese în spate, ceea ce o făcea să drapeze mai larg în faţă decât în spate; ceea ce, la rându-i, dădea un aspect foarte natural mersului, mulându-se pe gambă în prima jumătate a pasului (în faţă) dar rămânând dreaptă în cea de a doua jumătate (în spate)
• modelul din desen are o haină, un fel de taior mai lung. Eliza avea doar o cămaşă, albă şi simplă ca design (fără volane), cu manşete scrobite, cu guler pe găt (ca de preot) şi fără plastron. Singurul element care capta atenţia era drapajul cămăşii: era puţin bufantă la coate şi peste circumferinţa bustului, doar în faţă (pe spate avea pense care o făceau să stea perfect dreaptă, mulată aproape, pe spatele actriţei)
• la fel ca şi modelul din desen, Eliza nu avea nici o bijuterie şi nici mănuşi sau eşarfă.

Mi-ar place să despic firul în patru pe tema lui de ce, dar nu pot (sau nu ştiu). Pur şi simplu, un ceva frumos prezentat într-o cutie frumoasă (dar nicidecum mai frumoasă decât conţinutul sau frumoasă în alt fel decât conţinutul), mi s-a părut de 1000 de ori mai frumos şi mai atrăgător decât doar ceva frumos fără nimic altceva.

Odiseu