Dansul și muzica sunt magice

... și mă bucur atât de mult că nimeni nu le-a dat de cap încă (adică n-a aflat, exact și demonstrabil științific, de ce)!

Muzica este magică pentru că are o eficiență informațională imensă. Vă aduceți aminte, probabil, că o imagine face cât o mie de cuvinte și vă mai aduceți aminte, probabil, de your smile speaks books to me. Ei bine, luați raportul acesta (și la propriu, și la figurat) și gândiți-vă că ați putea transmite de încă o mie de ori mai multă informație și ajungeți la muzică. Treceți acuma în zona afectivă și imaginați-vă diferența dintre un cuvânt și o imagine: în termeni vulgari, imaginea vă dă pe spate pe lângă cuvânt, nu-i așa? Ei bine, închipuiți-vă cum ar veni să fiți dați pe spate după ce ați fost deja dați pe spate: aia e muzica.

Și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ochi (îi poți folosi pentru a privi imagini în același timp, de exemplu), și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de ambele urechi, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de toată orchestra, și unde mai pui că nici măcar n-ai nevoie de un întreg rând de pe portativ: câteva măsuri ajung.

La naiba, câteva acorduri ajung. Uneori e suficient doar să simți instrumentistul cum își ia avânt pentru următoarea frază muzicală și nu mai ai nevoie să o auzi ca să simți toata povestea. E mai tare decât în Matrix!

Lui Neo, de exemplu, îi luau minute bune (citește: jumătate de oră de timp real) pentru a învăța Kung-Fu, dar probabil că pot să vă cânt toată povestea zilei de azi în mai puțin de 32 de măsuri (iar un chinez vă poate cânta esența Kung-Fu-ului în mai puțin de 24, sunt sigur!).

Muzica e magică, Q.E.D.

---

Dansul este magic și nu-ți dai seama de (citește: conștientizezi) asta până nu pășești prima oară într-o sală, la un curs de dans. Și până instructorul nu termină de pălăvrăgit și nu spune incantația magică: ei bine, acuma luați-vă partenerul de mână și încercați ce v-am arătat! În momentul ăla, când (indiferent ce stare de spirit ai avea și cât de stresat ești) o iei de mână și te uiți în ochii ei, se întâmplă ceva magic.

N-are nici o treabă cu romantismul sau cu exotismul și, de fapt, poate să fie urâtă și slută ca Moartea (știu că nu mă credeți, încercați și o să vedeți). În momentul când o iei de mână și începi să faci primul pas de dans (și e și mai interesant dacă indicația a fost să numeri înainte, i.e. dacă ai un moment de liniște înainte să începi să te gandești care picior vine unde și unde ții mâinile), ai revelația faptului că tot ceea ce a explicat și arătat instructorul (și inclusiv ce ai exersat singur, la oglindă sau bară) e o mâncare de pește, iar ceea ce se întâmplă din momentul ala încolo, e cu totul altă mâncare de pește.

Și este magic pentru că funcționează! Funcționează înainte să repeți pe muzică (și să poți pune totul pe seama ritmului pe care-l aud amândoi), funcționează înainte să vă explice instructorul cum stă treaba cu comunicarea (cu trasul și impinsul de mână etc.), funcționează înainte să treacă câteva minute și să te obișnuiești cu partenera și cu ideea că dansezi cu cineva, funcționează mai repede decât viteza minții pentru că de obicei te surprinzi singur că-ți ies pașii deși, înainte de a începe, te-ai gândit la 1000 de motive pentru care ar trebui să nu-ți iasă.

Pur și simplu, o iei de mână, te uiți la ea și pășești (de exemplu) înainte și în momentul ăla te lovește: (1) n-ai călcat-o pe picior pentru că a pășit înapoi, (2) nu v-ați dezechilibrat pentru că ați pășit în același timp -- deși când ați repetat singuri nu era clar nici care e stângul și care e dreptul, (3) pasul următor este atât de evident, deși sunteți amândoi suficient de crispați și de încurcați de moment că nu se poate pune problema de comunicat din priviri -- e ca și cum mințile voastre ar merge prin telecomandă în sincronism. Asta e momentul când, de obicei, te panichezi și fie te impiedici, fie pierzi ritmul :-) Dar nu e nici un bai, tragi aer, te uiți din nou la ea și constați că funcționează iarăși.

E ca o gură de oxigen, ca un drog! Brusc, toată pălăvrăgeala instructorului pe care te-ai chinuit să o prinzi din zbor și să ți-o modelezi în cap, descompunând-o în mișcările elementare ale fiecarui mușchi și dorindu-ți să nu o uiți preț de zece secunde cât durează până începe muzica, dispare și îți lasă un sentiment satiric: aaaa, nu era de înțeles, era de făcut.

Evident, nimeni nu s-a născut dansator de concurs și evident, instructorul are să aibă ce să-ți critice și îndrepte toată ora, dar motivul pentru care doi oameni pot să funcționeze așa și faptul că funcționează, este magic.

Dansul este magic, Q.E.D.



Odiseu